„Noi, românii, avem multe zicale și cimilituri. Pe lângă ele, mai sunt așa-zisele vorbe de duh. Recent, am auzit una la un contemporan. Zicerea lui m-a pus pe gânduri. Spunea așa: «Nu-mi pare rău că voi muri într-o zi. Îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc

Atunci, m-am întrebat: oare, eu m-am priceput să trăiesc? Ce-am făcut în viața mea?

Apoi, mi-am dat răspunsurile: în viața mea, mai ales în tinerețe, am umblat mult. După fiecare umblare, aveam impresia că nu am găsit ceea ce căutam și începeam din nou să umblu. Am umblat așa până mi-am dat seama că trebuie să mă opresc. Acolo unde m-am oprit, am trăit cum m-am priceput.” (Dorin Buga)

De data aceasta, în rubrica „Ce să citești” vă povestim despre o carte care a trecut pe la noi înainte să vadă lumina tiparului, iar acum șade frumos pe noptieră. Se numește Urme pe pământ, este scrisă de Dorin Buga, iar nouă ne-a plăcut mult.

Din nefericire, autorul a ales să o tipărească pentru început într-un număr restrâns de exemplare. Zic din nefericire pentru că este o carte care merită să fie citită, gândită, amintită. Dar cel mai bine vă invit să citiți prefața, pentru a aprecia dacă v-ar plăcea să lecturați această carte.

„O carte tonică, optimistă.
Partea urâtă, grea, a vieții e lăsată intenționat în trecut, iar tot ce s-a întâmplat, chiar și cu conotație negativă, este pus „în modul”, ca la matematică, astfel încât, până la urmă, totul să iasă pozitiv.

În prima parte a cărții, este pusă în valoare familia, sunt ridicate din mijlocul ei adevărate personalități, pilde, fără de care omenirea din secolul al XVII-lea răzbea foarte greu sau deloc, într-o viață feudală trecută prin foc și sabie de năvălirile tătarilor. Familia rămâne reper până în zilele noastre.

Cartea mai are un merit: îți dezvăluie cum să faci afaceri, cum să „miroși un pont”, să înfășori o pasiune cu el și să te ții de treabă, fiindcă faci chiar ce te pricepi și-ți place.

O carte inspirațională inclusiv pentru cei fără copii, care au muncit o viață și care își dau seama că nimic din ce au agonisit nu vor lua cu ei, la plecare…

Cei care au impresia, la prima vedere, că autorul și-a așternut pe hârtie niște simple memorii personale, căutând să vadă de unde vine și, eventual, către ce se îndreaptă, vor avea o surpriză colosală: cartea rivalizează, pe alocuri, cu manualele de istorie, dar numai sub aspectul informației. Ca scriitură, este net superioară cărții școlare, fiindcă pulsează de viață și îl transpune pe fiecare cititor în câte un personaj din fiecare generație a familiei Buga, începând de pe la 1600 și până în zilele noastre. Familia Buga, cu nume dat de însuși caimacanul Veniamin Costache, și-a început istoria odată cu venirea lui Petru și a familiei sale, de la Bug. Petru Bugul a fost numele primit la notar în pitoreasca Moldovă de sub munte, în care s-a instalat după ce a primit în dar o moșie… Dar cum a ajuns Petru Bugul să prindă rădăcini printre străini sau de ce este considerat Ilieș eminența cenușie despre care s-a auzit până în secolul al XXI-lea, acestea deja sunt detalii care merită savurate „la foc mic”, lecturând cartea.

dorin buga
Narațiunea nu ratează, fără să ne plictisească, nici evenimentele de la 1848, nici pe cele prilejuite de Unirea de la 1859, cu informații de culise culese direct de la sursă: conacele boierilor, unde un reprezentant al fiecărei generații Buga era negreșit invitat, în calitate de sfetnic și apropiat al conducătorilor Moldovei. De fapt, îmi permit să mă hazardez considerând că familia Buga a făcut mai multe pentru Moldova decât însuși Dimitrie Cantemir, referindu-mă la generația contemporană acestuia. Spre deosebire de cărturar, care, în calitate de domn al țării, a dat bir cu fugiții după bătălia cu turcii la Stănilești (1711), preferând un trai îndestulat în Rusia, eroii cărții pe care o aveți în față erau „furnizorii oficiali” de cai pentru oastea domnitorului și oameni a căror valoare era unanim recunoscută de logofeți, caimacani, vătafi și de alți potentați ai zilei. Numele Buga însemna, pe lângă măiestria în abordarea diverselor situații, că titularul său nu dădea bir cu fugiții, la greu. Dar lucrurile acestea au răzbit anevoios până la noi în primul rând fiindcă familia Buga nu a avut acces la o… tiparniță, precum Dimitrie Cantemir, de exemplu, când a făcut cunoscută lumii a lui lucrare „Descriptio Moldaviae”. Cel care a scris despre vrednicii Buga, aruncând spre posteritate faptele lor, a fost Veniamin Costache (1768-1846), mitropolitul Moldovei și Sucevei, unul dintre venerabilii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Mitropolitul a fost un vizionar. După ce acesta a trecut la cele veșnice, 11 ani mai târziu, un Buga se căsătorea și, drept măsură a vredniciei sale, îi avea ca nuntași pe Mihalache (așa cum îi spuneau cei apropiați lui Mihail Kogălniceanu), pe Basil (Vasile Alecsandri, bardul de la Mircești), pe viitorul domn al Principatelor Române, colonelul Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu fiind chiar unul dintre nașii de cununie.

În narațiune, timpul se contractă și se dilată cu repeziciune, iar cititorul se poate pomeni la sfârșitul unei fraze că a parcurs zece ani, printr-o legătură uimitoare între evenimente. Nu e rost de plictiseală.
Și dacă tot ziceam că familia Buga survolează secolele, cu oamenii și cu faptele lor, merită menționată o scenă neîncăpută, deocamdată, în vreo carte de istorie. În 1944, în crâncenele lupte pentru apărarea Capitalei pe aliniamentul Șoseaua Nordului, servantul II la mitralieră Ștefan Buga a fost nevoit să stea o noapte întreagă, scufundat până la gât, în lacul Băneasa (pe acolo sunt acum terasele de fițe ale Herăstrăului…). Bafta lui a fost că era, totuși, un august în… flăcări și s-a mai încălzit, nu-i așa?

Ultimul capitol este, pentru generația 50+, poate cel mai interesant, fiindcă o privește direct: abordează o Românie, comunistă, în care fiecare cititor se poate regăsi cu familia sa. O perioadă în care oricine devenea, doar respirând, „om al muncii”. Atunci, ca și acum, de altfel, era nevoie de oameni de nădejde, dornici, în primul rând, să învețe mereu. Pentru că doar aceștia răzbesc în viață și au sentimentul de libertate, în orice regimuri. Dacă ești nevoit să schimbi vreo zece locuri de muncă și tot pe-atâtea orașe, pretextând „interesul de serviciu”, asta, în plin comunism, chiar însemna că ești un om liber, cu o conștiință nealterată. Adică, însemna că ești ca autorul acestei cărți, un Buga.” (Evelin Ceciu)